Albatrosul

Ştii, straine,
Tu nu vei atinge nicicând Albatrosul.
Vei ajunge să-i frângi aripile
Şi zborul său va înceta pentru totdeauna.

Te-ntreb străine, asta îţi doreşti?
Să-i îngropi orizontul pe fundul mării,
La suprafaţa căreia şi-a petrecut întreaga viaţă?

Eşti crud, străine,
Şi totodata, de o inepţie rară.

Nu vei ajunge să-l atingi!
La fel cum nici eu nu te voi mai atinge niciodată!
La fel cum tu nu mă vei mai urî pentru ceea ce sunt:-
O epavă scursă de propria-i singurătate,
Ci mă vei accepta doar.

Mă vei accepta şi atât.
Eu sunt doar umbra celei de ieri,
În faţa unei cutremurări de sentimente.

Străine, poezia asta nu îţi aparţine,
La fel cum nu îţi aparţin nici lacrimile ce o împresoară;
La fel cum nici acest ecou nu mai este al tău;
Şi nici amorul...

Să nu îndrăzneşti străine să-mi iei Albatrosul.
De el nu te atinge. Îl vei frânge, îl vei nimici,

Şi vei îndolia marea.
Şi cerul.
Si inima-mi.


Am trăit odată pe mare.
Zburam în înaltul cerului sărutând soarele.
Eram fericit.
Nimeni nu m-a întrebat cine sunt.
Vedeam tineri îndrăgostiţi urmărindu-mă pe mare şi strigându-mă în tot felul.
Cineva m-a numit odată: iubire.