Umbra

M am rătăcit de mine. Nu mai știu unde m am lăsat. Eram sigura ca eram in spatele meu, dar când m am întors, nu mai eram. Ciudat. Straniu. Încă pot sa îmi simt răsuflarea in ceafa, dar, totuși, nu sunt acolo. Cine e, atunci? Cine respira in spatele meu? Și, mai ales, unde sunt eu? Ar trebui sa-mi fie frica? Nu îmi e. Ar trebui sa fiu curioasa sa întreb? Nu sunt. Și cum ar suna asta? “Hei, tu, cel din spatele meu, cine ești?” Cum sa întreb asta când văd cu ochii mei ca nu e nimeni. E doar negru. Nu îmi mai văd nici umbra. Poate de asta nu ma mai văd pe mine, pentru ca nu îmi vad umbra. Dar ma aud cum respir și știu ca sunt eu. De unde știu ca sunt eu? Pentru ca știu! Măcar atât știu despre mine: ca sunt! 

As vrea sa Îmi văd umbra, totuși. Ma face sa ma simt mai in siguranța. Știi cum e sa nu ai umbra? Cum ar fi sa mi-o fure cineva și sa plece cu ea, sa nu o mai văd niciodata? Ar însemna ca am murit? Dar, dacă am murit acum? Dacă tocmai de asta nu-mi mai văd umbra? Pentru ca, dacă o vedeam, nu ma mai rătăceam și eram cu mine acum. Dar nu sunt. Adică, sunt! Dar am încetat a mai fi...

Credeam ca nu ma voi mai putea îndrăgosti niciodata. Am iubit cândva nebunește. M-am dedicat trup și suflet unui ideal masculin in care am crezut și care m-a acaparat instantaneu. Am fost prinsă in capcana unei iluzii, de fapt. Ce credeam ca iubesc era de fapt un concept pe care mi-L dezvoltasem singura. Am plantat o samanta și ea a crescut singura, udată in permanenta de mine. Târziu mi am dat seama ca ceea ce iubeam era noțiunea de iubire. 

Credeam ca nu mai pot iubi. Ca mi-am împietrit inima in urma unei dezamăgiri iminente. Ca eul meu nu se va mai desăvârși. Ca va rămâne veșnic pe jumătate complet. Poate prea de timpuriu am vrut sa fiu mai mult, mai departe, mai sus in aspirațiile mele. Am fost mereu cu un pas înaintea a ce mi se întâmpla, a ce se petrecea cu mine, și din cauza asta satisfacțiile erau nesărate. Știu ca a avea așteptări implica întotdeauna un strop de dezamagire, dar fără așteptări, viitorul pare o nebuloasa de care începem sa ne temem. De aceea ne creionăm o idee despre ce am vrea sa se întâmple cu noi, ce ne-am dori, unde ne-am vedea, alături de cine, facand asta sau asta, pentru ca acea nebuloasa sa prindă , ușor-ușor, culori și forme. Și nu ne mai sperie. Cel puțin, pentru o scurta perioada de timp. Pentru ca apoi apare, inevitabil, dezamăgirea.

Credeam ca nu voi mai zâmbi cu fluturi in stomac.

De ce spun "credeam" și nu "cred"? Ceva trebuie sa se fi petrecut cu mine pentru a-mi răsuci credințele și a ma face sa par un om cu convingeri dubitabile. Oricum, mai devreme sau mai târziu ne dam seama singuri, dacă cumva nu primim de la ceilalți o confirmare cum ca tot ce gândim la un moment dat devine dubitabil. Dar de data asta am nu am avut nevoie de alte păreri, ci am purtat singura un dialog cu mine însămi.

As vrea sa cred despre mine ca nu sunt un lup singuratic, și ca am reușit sa ma integrez in societate. In dialog cu mine ma pot exprima așa cum cred de cuviință, fără opreliști, fără prejudecăți. Fără reguli și fără resentimente. Fără cauze și fără consecințe. Și ma ascult atât de bine! 

Credeam, dar acum nu mai cred, Pentru ca azi am iubit și am fost la rândul meu iubita, după mult timp. Nu îndeajuns de mult timp încât sa devină dăunător pentru psihic, totuși. Dar a meritat aceasta privare de iubire pentru a simți cât e de importantă. 

M-am descoperit pe mine in iubire. M-am descătușat spre a putea iubi din nou. Și acum, abia aștept sa ma îndrăgostesc. Așteptarea implica dezamagire, știu. Dar altfel cum? Sa nu aștept sa ma îndrăgostesc. Nu o sa aștept, atunci. Ma îndrăgostesc acum!

M am născut intr-o zi albastra in mare. 

Marea și vântul mi au fost părinți.

M au hrănit pescărușii și m au îmbrăcat valurile.

Cerul îmi era acoperământ.

Am învățat din primele clipe ce înseamnă libertatea.

Ca o piatra

Ca o piatra singura prinsă intr un moloz de pietre, neputincioasa și imobila, moarta, dar totuși atât de vie, încât ii vine sa urle și sa strige de disperare, așa ma simt. Piatra aia înconjurată de alte o mie de pietre, împreuna in aceeași masa cenușie și absenta, tăcute toate, căci au rămas fără glas, tăcute, deși ard de dorința de a scoate din ele un muget măcar, imobile, deși fiecare particula din ele urla sa danseze și sa sara, sa scoată din ele viermele tăcerii și al imobilizării, aceea sunt și eu. Nu știu când am ajuns in conglomeratul de pietre cenușii. Nu îmi aduc aminte când m am lăsat prinsă de el. Probabil dormeam. Căci dacă eram conștientă, nu ma lăsam captivată atât de ușor. Nu puteam. Cum eu, ființa asta vie și carnala sa ajung o simpla piatra in ciment? Cine m a adus aici? O alta piatra ce mi a fost aproape mai înainte de a ajunge așa? Sa ii fi fost atât de aproape încât sa ma atragă după ea? Dacă e sa fie așa, condiția actuala nu îmi mai pare atât de anosta și insipida. Pot spune ca am ajuns aici din solidaritate? Nu. Pentru ca asta contrazice tot ce e in mine. Cum eu n am vrut sa devin piatra captivă in ciment, sunt singura ca nu mi as fi lăsat nici aproapele sa ajungă aici, cu sau fără mine. Dar sunt aici deja. Mai pot face ceva? Chiar dacă știu ca e lângă mine, nu ma aude și nu ma vede. Nu știe ca sunt aici și nici ca urlu de disperare ca vreau sa ies, sa scap, sa evadez. Cum sa ajung la el? Cum sa ii spun ca sunt aici, deși n am vrut? Îmi vine sa plâng, dar nici lacrimile nu pot țâșni din piatra. Ce sa fac? Am rămas captivă aici pe vecie. Dar sunt vie, trăiesc, vreau sa îmi continui povestea, căci de-abia am început-o. Hei, tu, aproapele meu, ma auzi? Ma vezi? Ma simți măcar? Eu sunt aici. Am venit pentru tine. Te am urmat orbește in drumul tău. Ți am spus ca îți voi fi alături mereu, și ți am fost. Acum eu am nevoie sa ma urmezi și sa fii alături de mine. Poți sa faci asta, te rog? Știu ca nu ma auzi, dar ieși din piatra puțin și găsește-ma! Și hai sa fugim, căci nu aici ne e locul. Nu știu unde, dar in niciun caz nu in conglomeratul asta de pietre cenușii și anoste.