Teatrul +- necesar=?

Teatrul +- necesar=?

Pare a fi o ecuație. Cel puțin, așa arată. Dar, dacă e să ne uităm mai bine la cei doi termeni, ne dăm seama că nu fac parte din aceeași categorie și că, în orice caz răspunsul nu poate consta într-un singur rezultat. Este o ecuație cu mai multe variante de răspuns, dacă e să încercăm să dăm un răspuns. Pentru că am putea, la fel de bine să nu încercam să dăm niciun răspuns și să ne continuăm viețile mai departe și fără a ne pune asemenea probleme, cum am făcut-o până acum și cum o fac în continuare cele 8 miliarde de oameni pe care îi ține planetă. De ce să ne strofocăm, să ne chinuim, să ne stoarcem mințile în căutarea unui răspuns la o problema care pare nici să nu deranjeze foarte mult, țînând cont de alți factori care pot perturba bunul curs al vieților și a vremurilor, cum ar fi o pandemie, nu-i așa?

Așadar, merită să încercam să deslușim un subiect atât de minor în planul material, uman, social, economic, spiritual, filosofic, cultural, psihologic, cosmic, universal? Stați puțin, veți spune, nu poți amesteca toate aceste planuri și să le atribuiți aceleași valori. Și, mai mult, problema noastră, ecuația de mai sus, s-ar putea să nu se afle pe un plan chiar minor în cel puțîn cinci din planurile de mai sus, și vorbim aici de cel social, filosofic, spiritual, cultural și psihologic, chiar. Poate în plan Cosmic nu e de o așa mare importanță.

Lăsând umorul deoparte puțin, dar nu complet, pentru că puțîn umor nu poate să facă decât bine, aș dori să mă întorc la subiect. Problema necesității teatrului a apărut încă de la începuturile teatrului, nu discutăm despre acest lucru, știm cu toțîi cât de greu și-a făcut loc în lume și cât de mulți înaintea noastră au încercat să demonstreze răspunsul: “Da, teatrul e necesar!” Cât au pătimit biețîi actori prin caravane câștigându-și pâinea de azi pe mâine ( sau poate că n-au pătimit atât de mult, poate că le-a plăcut și în final au trăit bine și nouă ne-a fost prezentată o altă realitate. Sau, mai de demult, în ritualurile civilizațiilor antice, istorice și preistorice, când, (avem dovezi, nu-i așa?) ritualurile păgâne se desfășurau sub formă unei “reprezentațîi teatrale”, cu scenariu, “coregrafie”, “make-up”, “Light-design”( să nu uităm de importanța descoperirii focului în istorie) și tot așa. Și-au pus oamenii aceia problema: e teatrul necesar? Eu cred că nu, pur și simplu teatrul se întâmpla. Cum și cred că ar trebui să se întâmple, de altfel. Să se întâmple pur și simplu, fără să ne întrebam dacă e necesar sau nu, ci să ne bucurăm de el, să învățam din el, să pună-n fată oglindă lumii și celelalte meniri ale teatrului despre care, din nou, nu voi detalia prea mult, întrucât face subiectul atâtor lucrări de teatru, scrise de specialișți care și-au dedicat viața și întreaga carieră studiului temei în cauză.

Drept urmare, că umil discipol ce sunt în călătoria această frumoasă înspre descoperirea sensului și măiestriei Artei Teatrale, voi lasă cărturarii și specialiștii să definească teatrul și menirea lui, cum o și fac, de altfel, cei ce nu mai sunt printre noi, dar care au lăsat înainte să plece o moștenire frumoasă lumii teatrale, amintim aici doar pe Larisa Ivleva, savantă rusă care a studiat la sfârșitul secolului XX influența culturii populare asupra dezvoltării teatrului rus, și da, am ales să menționez o femeie și nu un bărbat din motive machiate, avand în vedere că majoritatea personalităților făcând parte din categoria de mai sus sunt bărbați și alții care încă sunt în viața și sunt preocupați, mai mult sau mai puțîn, de acest subiect.

Vorbind de subiect, am divagat și aș dori să mă reîntorc la preocuparea noastră principal care, mărturisesc, a devenit prezentă în mintea mea în ultimele săptămâni tot mai mult și mai mult, ca o rozătoare ce-și face loc printre excrescențele terestre sau subpământene în căutare de hrană și care, se mai întâmple să atingă în calea-i și alte formățiuni ce nu sunt neapărat dorite. Asemenea rozătoare rod tot ce întâlnesc, fie bun sau rău. Și nu, nu voi începe acum să-mi pun întrebări despre bine și rău, cel puțin nu aici. Exemplul poate părea puțin extrem la prima vedere, dar e o opinie și un punct de vedere izolat, deci nu trebuie judecat sau chestionat prea dur. Poate dacă ar dori cineva să scrie vreodată un articol cu titlul “Gândurile - Rozătoare ale mințîi”. Cine știe? Rod, nu-i așa? Se hrănesc cu neuroni. Și noi le alimentăm constant. Un creier uman adult, care reprezintă doar 2% din masă corporală, consumă 20% din cantitatea zilnică de glucoză arsă în corp. Interesant, nu-i așa?

 Teatrul+-necesar=? Mereu mi-au plăcut problemele dificile. Întrebările fără răspuns și căutarea soluțiilor imposibile. Încă de mică. Pentru că-mi dădeau de gândit. Și pentru că mă făceau să-mi storc creierii. Cum s-ar spune, să dau drumul rozătoarelor să umble libere prin câmpurile mințîi mele. Să-mi roadă gândurile. Și odată cu ele și neuronii. Și să simt roaderea aceea. Și să-mi placă. Pentru că sunt o masochistă. Și suntem masochișți, metafizic vorbind. Roaderea minții mă făcea și mă face în continuare să sufăr că sunt vie. Cum pot să trăiesc fără să-mi pun întrebări? Cum pot să-mi duc viața în afară unei bule a conștiinței? Fără să sufăr că gândesc, fără să sufăr că nu înțeleg, fără să sufăr că întrebările nu încetează niciodată? Sunt invidioasă, recunosc, pe aceia ce trăiesc așa, simplu și fără prea multe întrebări existențiale, pe aceia pentru care a se trezi, a mânca, a lucra, a copula și a dormi sunt singurele lucruri care contează și orice iese din această sfera nu le suscită niciun pic de interes. Mi-aș dori să fiu că ei într-o altă viață, poate. Din păcate, în asta, gândesc, pare-se. Oricum, nu gândesc nici pe departe cât aș vrea și câtă capacitate are creierul meu, de fapt. Cum spune bătrânul phihologiei americane, William James, prin anii 1890, “Majoritatea dintre noi nu ne atingem potențialul mental.” Mai multe întrebări înseamnă mai mult de gândit, mai mult sport pentru minte, chiar și atunci când pare că nu are niciun sens să te întrebi asemenea lucruri.

Poate acum câțiva ani, când am început să studiez Arta Actorului, înverșunată de elanul profesorilor mei, de entuziasmul de nou și de magia scenei, de sudoarea frunților colegilor cu care respiram împreună în aceeași coregrafie sau text, văzând privirile înlăcrimate și auzind aplauzele sincere ale oamenilor din față noastră, aș fi răspuns cu cu un mare DA, e teatrul necesar! Câțiva ani mai târziu, mă găsesc nevoită să mă țin închisă în casă, imposibil a mai gusta din vreunul, măcar, din cele mai sus amintite. De ce? Cui i-ar fi trecut prin minte (aș fi spus “Cărui actor îi va fi trecut prin minte”, dar am simțit că sunt imediat nedreaptă față de ceilalți slujitori ai artelor frumoase, prinși în aceeași situație), că va trăi un moment în carieră sa, că va întâmpina un prag peste care nu poate să treacă, că se simte în imposibilitatea de a vedea mai departe, că trebuie să scotocească înlăuntrul ființei sale să găsească o soluție pentru a trece mai sus de acest prag, ori a rămâne blocat acolo, cine știe până când. Am divagat puțin de la subiect, din nou, dar a fost doar pentru a înțelege mai bine contextul în care a apărut problema noastră de la început.

 Întrebarea ne fusese adresată cu ceva timp înainte, pe vremea când “se putea ieși din casă”, și mi-a sunat cel puțin interesant atunci. Timpul s-a oprit în loc, am lasat problema deoparte și m-am lasat furată de alte preocupări, iar acum am redeschis fișierul cu „ecuația teatrului”. Poate acum trei luni aș fi scris cu totul altfel acest eseu. De fapt, e evident, în toate planurile, că eram alta, dar aș fi scris dintr-un cu totul alt punct de vedere. Poate din cel al unei tinere actrițe angajate la un teatru de stat dintr-un oraș de provincie, ușor dezamăgită de perspectiva viitorului carierei sale și de posibilitățile de a crește aici, împărțindu-și timpul între teatru și facultate, cu o ușoară notă de optimism din perimetrul “hai că se poate!”, tocmai terminând lucrul la ultimul proiect în care tema regizorală a fost “Va mai trăi teatrul?” Întrebările nu sunt diferite cu mult, una de cealaltă, cu deosebirea că la prima întrebare se simte o notă de nostalgie, de părere de rău, dacă vreți, în ce privește “vremurile bune de demult” când “Teatrul era Teatru” și marii tradiționalișți conservatori iubitori de scândură s-au simțit și se simt în pericol în fața tehnologiilor de tip Virtual Reality, Augmented Reality și 3D Scanning, victime ale ineluctabilului proces tehnologic și ale “Digitalizării teatrelor din România”, cum sună tema de doctorat a unui cunoscut scenograf român. “Tehnologia Nu Trebuie Să Trăiască Separat De Teatru”[1], spune el. Și îmi permit să fiu de acord cu dânsul. “Poate că viitorul de peste cinci ani ne va aduce pe-o platformă similară Netflix piese de teatru pe care să le vedem oriunde, oricum.”, spunea altcineva într-un interviu numit “Cum învață teatrul din România să iubească tehnologia”. Am descoperit recent că există chiar un program care se ocupă cu studierea efectelor artei asupra creierului.

Așadar, un oarecare freamăt a apărut, în vremurile mai recente, în ce privește persistența Teatrului în timp. Istoric vorbind, Teatrul e un erou. A supraviețuit unor vremuri mult mai crunte decât acestea. A trecut prin Marea Foamete (să nu uităm că marele Konstantin Sergheevici a supraviețuit Holodomorului), prin două Războaie Mondiale, prin Ciumă și secetă, prin furtuni tropicale și uragane, prin tsunami-uri și atacuri teroriste. A supraviețuit tuturor încercărilor la care a fost supusă omenirea. Teatrul rezistă de 2500 de ani. A fost necesar?

Dacă e să analizăm din punct de vedere spiritual, teatrul ar fi fost necesar pentru că te purta dincolo de cunoscut, te punea în contact cu un act pur, divin chiar, pentru că era emoție, pentru că te făcea să crezi, să vezi și să înțelegi. Ca într-un ritual, ca într-o transă, ieșeai din timp și din spațiu și te lăsai purtat de emoții și de simțuri. Pentru că era ceva dumnezeiesc. Și era ceva ce nu puteai ignora. Pentru că te chema. Și te vindeca. Cred că de asta a fost necesar teatrul de-a lungul vremurilor.

Că să închei, mă întorc la ecuația de la care pornit “Teatrul +-Necesar=?” Și poate înlocuiesc Semnul întrebării cu “Întotdeauna”, deși în spaniolă, “Siempre”, ar sună mai cu simț de răspundere, și indiferent că e + sau -, formula completă mă satisface, deocamdată.

Mai târziu, cine știe? Cine știe?

Pentru Pinchos