Credeam ca nu ma voi mai putea îndrăgosti niciodata. Am iubit cândva nebunește. M-am dedicat trup și suflet unui ideal masculin in care am crezut și care m-a acaparat instantaneu. Am fost prinsă in capcana unei iluzii, de fapt. Ce credeam ca iubesc era de fapt un concept pe care mi-L dezvoltasem singura. Am plantat o samanta și ea a crescut singura, udată in permanenta de mine. Târziu mi am dat seama ca ceea ce iubeam era noțiunea de iubire. 

Credeam ca nu mai pot iubi. Ca mi-am împietrit inima in urma unei dezamăgiri iminente. Ca eul meu nu se va mai desăvârși. Ca va rămâne veșnic pe jumătate complet. Poate prea de timpuriu am vrut sa fiu mai mult, mai departe, mai sus in aspirațiile mele. Am fost mereu cu un pas înaintea a ce mi se întâmpla, a ce se petrecea cu mine, și din cauza asta satisfacțiile erau nesărate. Știu ca a avea așteptări implica întotdeauna un strop de dezamagire, dar fără așteptări, viitorul pare o nebuloasa de care începem sa ne temem. De aceea ne creionăm o idee despre ce am vrea sa se întâmple cu noi, ce ne-am dori, unde ne-am vedea, alături de cine, facand asta sau asta, pentru ca acea nebuloasa sa prindă , ușor-ușor, culori și forme. Și nu ne mai sperie. Cel puțin, pentru o scurta perioada de timp. Pentru ca apoi apare, inevitabil, dezamăgirea.

Credeam ca nu voi mai zâmbi cu fluturi in stomac.

De ce spun "credeam" și nu "cred"? Ceva trebuie sa se fi petrecut cu mine pentru a-mi răsuci credințele și a ma face sa par un om cu convingeri dubitabile. Oricum, mai devreme sau mai târziu ne dam seama singuri, dacă cumva nu primim de la ceilalți o confirmare cum ca tot ce gândim la un moment dat devine dubitabil. Dar de data asta am nu am avut nevoie de alte păreri, ci am purtat singura un dialog cu mine însămi.

As vrea sa cred despre mine ca nu sunt un lup singuratic, și ca am reușit sa ma integrez in societate. In dialog cu mine ma pot exprima așa cum cred de cuviință, fără opreliști, fără prejudecăți. Fără reguli și fără resentimente. Fără cauze și fără consecințe. Și ma ascult atât de bine! 

Credeam, dar acum nu mai cred, Pentru ca azi am iubit și am fost la rândul meu iubita, după mult timp. Nu îndeajuns de mult timp încât sa devină dăunător pentru psihic, totuși. Dar a meritat aceasta privare de iubire pentru a simți cât e de importantă. 

M-am descoperit pe mine in iubire. M-am descătușat spre a putea iubi din nou. Și acum, abia aștept sa ma îndrăgostesc. Așteptarea implica dezamagire, știu. Dar altfel cum? Sa nu aștept sa ma îndrăgostesc. Nu o sa aștept, atunci. Ma îndrăgostesc acum!