Umbra

M am rătăcit de mine. Nu mai știu unde m am lăsat. Eram sigura ca eram in spatele meu, dar când m am întors, nu mai eram. Ciudat. Straniu. Încă pot sa îmi simt răsuflarea in ceafa, dar, totuși, nu sunt acolo. Cine e, atunci? Cine respira in spatele meu? Și, mai ales, unde sunt eu? Ar trebui sa-mi fie frica? Nu îmi e. Ar trebui sa fiu curioasa sa întreb? Nu sunt. Și cum ar suna asta? “Hei, tu, cel din spatele meu, cine ești?” Cum sa întreb asta când văd cu ochii mei ca nu e nimeni. E doar negru. Nu îmi mai văd nici umbra. Poate de asta nu ma mai văd pe mine, pentru ca nu îmi vad umbra. Dar ma aud cum respir și știu ca sunt eu. De unde știu ca sunt eu? Pentru ca știu! Măcar atât știu despre mine: ca sunt! 

As vrea sa Îmi văd umbra, totuși. Ma face sa ma simt mai in siguranța. Știi cum e sa nu ai umbra? Cum ar fi sa mi-o fure cineva și sa plece cu ea, sa nu o mai văd niciodata? Ar însemna ca am murit? Dar, dacă am murit acum? Dacă tocmai de asta nu-mi mai văd umbra? Pentru ca, dacă o vedeam, nu ma mai rătăceam și eram cu mine acum. Dar nu sunt. Adică, sunt! Dar am încetat a mai fi...